Cuprins ascunde 1 CAPITOLUL 1 2 DIFERENȚELE 3 CAPITOLUL 2 4 DIFERENȚELE (partea a doua) 5 CAPITOLUL 3 6 EVOLUȚIA 7 Dharma „Filozofia comportamentului”, de Annie Besant
CAPITOLUL 1
DIFERENȚELE
Aducând, succesiv, națiunile de pe pământ, Dumnezeu dă fiecăruia - un cuvânt special - cuvântul care trebuie să spună lumii, cuvântul particular care vine de la Etern și pe care fiecare trebuie să îl pronunțe. Aruncând o privire asupra istoriei națiunilor, putem simți acest cuvânt răsună, ieșind din gura colectivă a poporului, pronunțat în acțiunile lor, contribuția acestui popor la umanitatea ideală și perfectă. Pentru Egiptul antic, cuvântul era Religie; pentru Persia, cuvântul era Puritate; pentru Caldea, cuvântul era Știință; pentru Grecia, era Frumusețea; pentru Roma, Drept; pentru India, în cele din urmă, cel mai mare dintre toate, Eternul dă un cuvânt care să rezume pe toate celelalte - cuvântul DHARMA - Iată ce trebuie să spună India lumii. Dar nu putem pronunța acest cuvânt atât de semnificativ, atât de mare pentru puterea pe care o conține, fără să ne plecăm în picioare. a unuia care este cea mai înaltă personificare a Dharma pe care lumea a văzut-o vreodată; fără să se plece în fața lui Bhishma, fiul lui Ganga, cea mai curajoasă întrupare a datoriei. Întoarce-te cu mine pentru o clipă în urmă cu cinci mii de ani și vezi acest erou, întins pe patul său de săgeți de pe câmpul de luptă din Kurukshetra. Acolo are controlul Moarte până la ora când sună ora favorabilă. Acolo am găsit o mulțime de războinici măcelari, munți de elefanți și cai morți. În drum ne-am poticnit cu porți funerare și un număr mare de arme și mașini spulberate. Ajungem pe eroul extins de pe patul său de săgeți, străpuns de sute de ei și sprijinindu-și capul pe o pernă de săgeți, pentru că a refuzat pernele cu perne moi Nu accepta mai mult decât perna săgeată pregătită de Arjuna. Bhishma, un compliment al Dharma, încă foarte tânăr, pentru dragostea tatălui său, pentru iubirea datoriei filiale, făcuse un mare jurământ: acela de renunțare la viața de familie și coroana pentru împlinirea voinței tatălui său și satisfacerea inimii paterne și a lui Șantanu, cu binecuvântarea sa, i-a acordat o favoare minunată: că moartea nu a putut veni la el Mai mult decât chemarea lui și în momentul în care consimte să moară. Când Bhishma a căzut, soarele era în declinul sudic și stația nu a condus la moartea unui om care nu ar trebui să se întoarcă. Prin urmare, el a folosit puterea pe care i-a acordat-o tatăl său și a respins moartea până când soarele a venit pentru a deschide calea către pace și eliberare eternă. Extins acolo multe zile lungi, martirizat pentru rănile sale, chinuit de angoasa trupului inutil care servea drept veșmânt, a văzut mulți Rishis venind spre el, la ultimii regi arieni. Shri Krishna a venit și el să-l vadă pe războinicul credincios. Au venit cei cinci prinți, fii ai lui Pandu, biruitorii marelui război. Toți în lacrimi s-au scăldat în jurul lui Bhishma și s-au închinat lui, plini de dorința de a primi învățăturile sale. Eroul ale cărui buze erau cele ale lui Dumnezeu a venit să-i vorbească acestui erou într-o chinuri atât de crude. L-a eliberat de febră, i-a acordat restul trupului, luciditatea spiritului și calmul interior și apoi i-a poruncit să învețe lumea sensul Dharma, căruia îl învățase întotdeauna în timpul vieții sale, că nu se despărțise niciodată de calea celor drepți, că, ca fiu, el Ncipe sau om de stat, a urmat întotdeauna calea îngustă. Cei din jurul său i-au cerut lecțiile, iar Vasudeva i-a cerut să vorbească despre Dharma, din moment ce Bhishma era demn de a-l învăța (Mahabarata, Shanti Parva, 54). Atunci, fiii lui Pandu s-au apropiat de el, având în frunte pe fratele său mai mare Yudhisthira, șeful războinicilor care l-au rănit pe Bhishma în lovituri de muritor. Yu dhisthira s-a temut să se apropie și să pună întrebări, considerând că fiind cu adevărat ai lui săgețile tras din acest motiv, el era responsabil pentru sângele primului său născut și că nu este convenabil să ceară învățăturile sale Anzas. Văzându-l ezitant, Bhishma, care, cu un spirit echilibrat, a urmat întotdeauna calea dificilă a datoriei fără a se separa de dreapta sau de stânga, a rostit aceste cuvinte memorabile: Dacă datoria brahmanilor este de a practica caritatea, studiul și penitența, datoria Kchatriyas este de a-și sacrifica trupul în luptă. O Kchatriya trebuie să-și imoleze părinții, bunicii, frații, preceptorii, rudele și aliații care vin să prezinte o luptă pentru o cauză nedreaptă. Aceasta este datoria marcată, Keshava. Un Kchatriya care își cunoaște datoria, imolează în luptă chiar și pe propriii săi preceptori dacă apar plini de păcat și concupiscență și și-au uitat jurământul. Întreabă-mă, fiule, fără nicio „teamă”. Atunci, la fel cum Vasudeva, vorbind cu Bhishma, recunoscuse dreptul de a vorbi ca profesor, el, adresându-se la rândul său pe prinți, a expus calitățile necesare celor care vor să ceară lămuriri cu privire la problema Dharma. Fie ca fiul lui Pándu, înzestrat cu inteligență, stăpân pe el însuși, în curând să ierte, doar în spirit, viguros și energic, să-mi pună întrebări. Că fiul lui Pándu, care întotdeauna, prin oficiile sale bune, onorează oamenii familiei sale, oaspeții, slujitorii și cei care depind de el, îmi pun întrebări. Că fiul lui Pándu în care se află adevărul, caritatea, penitența, eroismul, dulceața, priceperea și neînfricarea, îmi pune întrebări ”(Ibid. § 55.) Acestea sunt câteva dintre trăsăturile care caracterizează omul. Aș dori să înțeleg misterele Dharma. Acestea sunt calitățile pe care tu și eu ar trebui să încercăm să le dezvoltăm în noi pentru a înțelege învățăturile, pentru a fi demni să le cerem. Atunci a început acel discurs minunat, fără egal între discursurile pământului. El a prezentat îndatoririle regilor și vasalilor, cele ale fiecărei categorii de bărbați, îndatoriri diferite și corespunzătoare fiecărei perioade de evoluție. Toți trebuie să cunoașteți acest mare discurs și să-l studiați nu pentru frumusețea sa literară, ci pentru sublimitatea sa morală. Dacă numai am putea urmări calea pe care Bhishma ne-a atras-o, cât de mult s-ar accelera evoluția noastră! Cum ar vedea India apropierea răscumpărării sale! Moralitatea, o chestiune strâns legată de Dharma și care nu poate fi înțeleasă fără a ști ce înseamnă Dharma este, pentru unii, un lucru foarte simplu. Acest lucru este adevărat observat în lovituri mari. Binele și răul, în acțiunile obișnuite ale vieții, sunt delimitate într-un mod clar, simplu și drept. Pentru omul mic despachetat, pentru inteligența îngustă, pentru cei slab educați, moralitatea pare destul de ușor de definit. Dar pentru cei cu cunoștințe profunde și inteligență ridicată, pentru cei care evoluează spre nivelurile superioare ale rasei umane, pentru cei care doresc să înțeleagă misterele, moralitatea este un lucru foarte dificil. „Moralitatea este foarte subtilă”, a spus prințul Yudhisthira, chemat să rezolve problema căsătoriei lui Krișna cu cei cinci copii ai lui Pandu. O autoritate mai înaltă decât prințul vorbise despre această dificultate. Shri Krishna, avatarul, în discursul său pe câmpul de luptă din Kurukshetra, vorbise tocmai despre dificultatea pe care o avea în a ști cum să acționeze. Iată cuvintele lui:
„Care este acțiunea? Ce este inacțiunea? În acest punct, aceiași înțelepți sunt nedumeriți. Este necesar să distingem acțiunea - distingem acțiunea ilicită - distingem inacțiunea. Misteriu este calea acțiunii ”(Bhagavad Gita, IV, 16-17.) Misteriu este calea acțiunii. Misterios, pentru că moralitatea nu este așa cum cred spiritele simple, una și invariabilă pentru toată lumea, deoarece se schimbă cu Dharma celuilalt. Ceea ce pentru unul este bun, pentru altul este rău și invers. Moralitatea este un lucru individual; depinde de Dharma al omului care acționează și nu de ceea ce se numește uneori binele și răul absolut. Nimic nu este absolut într-un univers supus unor condiții variate. Binele și răul sunt relative și ar trebui judecate relativ la individ și la îndatoririle sale. De aceea, cel mai mare dintre toți Maeștrii a spus despre Dharma și acest lucru ne va ghida în marșul nostru rătăcitor: Este mai bine Dharma propriu, chiar lipsit de merit, decât Dharma altuia, chiar dacă este bine îndeplinit. Moartea care se găsește la împlinirea propriului Dharma valorează mai mult. Dharma altuia este plin de pericole (Ibid, III, 35.) El repetă acest gând la sfârșitul discursului său nemuritor și apoi spune, schimbând termenii astfel încât să arunce o nouă lumină asupra problemei: Dharma în sine merită mai mult, chiar și lipsit de merit, decât Dharma al altui bine împlinit. Cel care se adaptează Karmei indicat de propria sa natură, nu se expune la păcat (Ibid, XVIII, 47); - Dezvoltați aici mai multe învățături și determinați pentru noi succesiv Dharma din cele patru mari caste. Aceiași termeni pe care îi folosește ne oferă sensul acestui cuvânt că, de îndată ce este tradus prin datorie, ca prin lege sau religie. Ea înseamnă toate acestea și multe altele, deoarece semnificația ei este mult mai profundă și mai vastă decât toate aceste cuvinte exprimate. Să ne uităm la cuvintele lui Shri Krishna cu privire la Dharma din cele patru caste: Karmas-ul Brahminilor din Kchatriyas, Vaishyas și Shudras. Oh Parantapa! ele au fost „distribuite în funcție de armele născute din diferite naturi”. Serenitatea, imperiul asupra sa însăși, austeritatea, puritatea, disponibilitatea spre iertare, precum și dreptatea, înțelepciunea, cunoașterea, credința în Dumnezeu, sunt Karma lui Brahman, născută din propria sa natură. Curajul, splendoarea, fermitatea, priceperea, nesăbuința care face necunoscută evadarea, generozitatea, calitățile dominatorului în luptă sunt Karma Kchatriya. Născut din propria sa natură. Agricultura, pășunatul și comerțul sunt Karma din Vashya, născută din propria sa natură. Funcționând ca un server este Karma lui Shudra, născută din propria sa natură. Omul atinge perfecțiunea aplicându-și fiecare pe propria sa Karma. El spune imediat: este mai bine Dharma în sine, chiar și fără merite, decât Dharma a altui bine împlinit. Cel care se adaptează Karmei indicat prin propria sa natură nu este expus păcatului. Vedeți cum cele două cuvinte Dharma și Karma sunt luate unul pentru celălalt. Ele ne oferă cheia care ne va ajuta să ne rezolvăm problema. Permiteți-mi să vă dau mai întâi o definiție parțială a Dharma. Nu vă pot da clar definiția completă dintr-o dată. Vă voi oferi prima jumătate și mă voi referi la cea de-a doua în oportunitatea sa. Prima jumătate este aceasta: Dharma este natura interioară care a atins, în fiecare om, un anumit „grad de dezvoltare și înflorire”. Această natură interioară este ceea ce modelează viața exterioară, care este exprimată prin gânduri, cuvinte și acțiuni și la care nașterea fizică a plasat într-un mediu favorabil creșterii sale. Primul lucru pentru a înțelege bine este faptul că Dharma nu este un lucru din afară, cum ar fi legea, virtutea, religia sau dreptatea. Legea vieții este cea care dezvoltă și modelează la propria imagine tot ceea ce este extern. Pentru a încerca să elucid această problemă dificilă și abuzivă, o voi împărți în trei părți principale. În primul rând, diferențele, pentru că bărbații au Dharmas diferite. În pasajul citat mai sus, se menționează patru clase majore. O examinare mai atentă ne arată că fiecare individ are propriul Dharma. Cum să înțelegem ce ar trebui să fie asta? Dacă nu înțelegem într-o oarecare măsură natura diferențelor, ceea ce le-a produs, rațiunea lor de a fi, semnificația pe care o dăm cuvântului diferențe; dacă nu înțelege cum fiecare om arată prin gândurile, cuvintele și acțiunile sale nivelul la care a ajuns; Dacă nu înțelegem toate acestea, nu putem înțelege Dharma. În al doilea rând, să vorbim despre evoluție, deoarece trebuie să urmărim aceste diferențe în evoluția ei. În cele din urmă, trebuie să abordăm problema binelui și a răului, deoarece studiul nostru ne conduce să răspundem la această întrebare: Cum ar trebui un om să se comporte în viață? Ar fi inutil să vă rog să mă urmați cu gânduri de natură dificilă, în consecință, nu ar trebui să punem în practică cunoștințele dobândite și să ne străduim să trăim în conformitate cu Dharma, arătând astfel lumii ce India a avut misiunea de a învăța.
CAPITOLUL 2
DIFERENȚELE (partea a doua)
Care este perfecțiunea unui univers? Să luăm ideea de Univers și să ne întrebăm ce înțelegem prin acest cuvânt. Ajungem să o definim astfel: este un număr imens de obiecte separate care lucrează împreună cu mai mult sau mai puțin armonie. Varietatea este nota „tonică” a universului și, de asemenea, unitatea este cea a Nemonstratului, a Necondiționatului, a Celui care nu are egal. Diversitatea este „tonicul” manifestat și condiționat, este rezultatul voinței de înmulțire. Când un Univers trebuie să înceapă să existe, se spune că Prima Cauză eternă, de neconceput, imposibilă de a discerne și subtilă face ca lumina sa să se radieze în virtutea propriei voințe. Ce înseamnă această radiație pentru Sine, nimeni nu ar îndrăzni să o ghicească; dar ce înseamnă, studiat în faza care ne prezintă, îl putem concepe într-o anumită măsură. Ishvara apare. Dar când apare, El este implicat cu vălul lui Máya. Acestea sunt cele două aspecte ale Supremului Manifestat. Multe cuvinte au fost folosite pentru a exprima această uniune fundamentală a contrariilor: Ishvara și Máya, Sat și Asat, Realitatea și irealitatea, Spiritul și materia, Viața și forma. Iată cuvintele pe care le folosim limbajul nostru insuficient pentru a exprima ceea ce gândurile noastre abia mai pot înțelege. Putem spune doar: „Aceasta este învățătura Înțeleptului și o repetăm cu umilință”. Ishvara și Máya. Ce ar trebui să fie Universul? - Imaginea lui Ishvara reflectată în Maya, imaginea credincioasă pe care o prezint acestui univers particular a cărui perioadă de naștere a sunat. Imaginea lui, dar limitată, supusă condițiilor, de către El însuși, este ceea ce universul trebuie să se manifeste perfect. Dar cum poate oferi ceea ce este limitat și parțial imaginea lui Ishvara? Pentru multiplicitatea părților care își adună munca într-un întreg armonios. Multitudinea infinită de diferențe și condițiile lor multiple vor exprima legea gândirii divine, până când acest gând își va găsi formula în totalitatea universului făcut perfect. Ar trebui să încercați să vedeți ce poate însemna acest lucru. Să privim împreună pentru a înțelege. Ishvara se gândește la Frumusețe. Imediat energia ei formidabilă, atotputernică și fructuoasă, ajunge să o atingă pe Maya și o transformă în miriade în moduri pe care le numim frumoase. El atinge materia maleabilă, apa, de exemplu, iar apa ia un milion de forme de frumusețe. Îl vedem pe unul dintre aceștia pe marea suprafață a Oceanului calm și calm, pe care nu se agită niciun vânt și al cărui sân adânc reflectă cerul. O altă formă de Frumusețe ne este oferită atunci când, prin impulsul vântului, valurile se întâmplă cu valurile, prapastia spre prăpastie, până când întregul corp de apă este îngrozitor în mânia și maiestatea sa. Apoi apare o nouă formă de Frumusețe. Apele furioase și scânteietoare s-au calmat, iar Oceanul prezintă acum o mulțime de ondulații care strălucesc și se joacă în lumina lunii, din care razele se rup și refractă razele în mii de scântei și acest lucru ne oferă și o idee din ce înseamnă Frumusețea Apoi, contemplăm Oceanul al cărui orizont nu limitează nicio țară și a cărui mare măsură nu se întrerupe nimic, sau pe țărm vedem valurile care ne ajung în picioare. De fiecare dată când marea își schimbă starea de spirit, valurile sale exprimă un nou gând al Frumuseții exprimat de lacul alpin în imobilitatea și seninătatea suprafeței sale pașnice; de curentul care sare de la stâncă la stâncă; de torentul care se topește în mii de picături care refractă lumina soarelui cu toate tonurile curcubeului. De la apă sub toate aspectele și toate formele sale, de la Oceanul agitat până la floarea de gheață; De la ceață și nori până la norii de culori strălucitoare, gândul la frumusețe pe care Ishvara i-a imprimat-o apare atunci când cuvântul a ieșit din ea. Dacă părăsim apa, găsim alte gânduri ale Frumuseții în planta alpinismului delicat și culorile strălucitoare care reapar în sine, în plante: mai puternice, în stejarul robust și în pădurea întunecată adâncimi. Noi gânduri de Frumusețe ne vin din vârfurile munților, din foaia unduitoare prin nenumărate văi în care pământul pare solicitat de noi posibilități de existență, din nisipurile deșertului, a vegetației pajiștilor. Nu ne despărțim de pământ? Telescopul ne prezintă frumusețea multor soare, care sunt lansate și gravitate prin adâncimile spațiului. La rândul său, microscopul descoperă privirile noastre uimite, frumusețile infinitului de mici, pe măsură ce telescopul le dezvăluie pe cele ale infinitului de mari. O nouă ușă se deschide pentru noi și ne permite să contemplăm Frumusețea. În jurul nostru există milioane și milioane de obiecte care toate au frumusețea lor. Harul animalului, puterea omului, frumusețea moale a femeilor, tâmpeniile copilului care râde, toate acestea ne oferă o idee despre ceea ce este gândul Frumuseții în spirit din Ishvara. În acest fel, putem înțelege într-o oarecare măsură modul în care gândirea lui dă naștere la splendoare în numeroase forme atunci când vorbește în frumusețe lumii. Va fi la fel pentru Forță, energie, Armonie, Muzică etc. etc. Acum înțelegeți de ce varietatea este necesară: deoarece niciun obiect limitat nu poate exprima pe deplin ceea ce este, deoarece nici o formă limitată nu este suficientă pentru a o exprima. Dar, pe măsură ce fiecare formă atinge perfecțiunea în genul său, toate se reunesc pentru a o dezvălui parțial. Perfecțiunea Universului este, așadar, perfecțiunea în soi și în armonia părților. Odată ce acest lucru este înțeles, începem să vedem că Universul nu poate atinge perfecțiunea fără ca fiecare parte să joace rolul său special și să dezvolte complet partea de viață care îi este proprie. Dacă pădurea intenționa să imite apa sau pământul, unii și-ar pierde frumusețile fără să le obțină pe cele ale altora. Perfecțiunea corpului nu rezultă din fiecare celulă care îndeplinește misiunea altei celule, ci fiecare îndeplinindu-și perfect propriile funcții. Avem un creier, plămâni, o inimă, organe digestive. Dacă creierul ar încerca să facă treburile inimii sau dacă plămânii ar încerca să digere mâncare, corpul ar fi cu siguranță într-o stare tristă. Sănătatea corporală este asigurată de faptul că fiecare organ își exercită propriile funcții. Înțelegem că, în desfășurarea universului, fiecare parte trebuie să urmeze calea care este trasată de legea care guvernează propria lor viață. Imaginea lui Ishvara în natură nu va fi perfectă, în timp ce fiecare parte nu este completă în sine și în relațiile sale cu ceilalți. Cum se nasc aceste diferențe nenumărate? Cum pot intra în existență? Care sunt relațiile Universului, evoluând în ansamblu cu părțile, dacă fiecare evoluează de-a lungul unei anumite linii? S-a spus că Ishavara, exprimându-se sub aspectul său despre Prakriti, manifestă trei calități: Sattva, Rajas și Tamas. Aceste cuvinte nu au echivalent în engleză. Ele nu pot fi traduse satisfăcător. Cu toate acestea, pentru moment, aș putea traduce Tamas prin inerție, calitatea care, spre deosebire de mișcare, dă stabilitate. Rajas este calitatea energiei și a mișcării. Cuvântul care îi oferă celei mai bune idei lui Sattva este armonia, calitatea a ceea ce provoacă plăcere, aceasta având originea în armonie și doar ea este cea care îi poate da. Vedem imediat că aceste trei Gunas sunt modificate în șapte moduri diferite, urmând într-un fel șapte direcții mari și dând naștere la nenumărate combinații. Fiecare religie menționează această împărțire de șapte ori și își proclamă existența. În religia hindusă este reprezentată de cele cinci mari elemente și de cele două superioare, fiind cele șapte Purushas despre care vorbește Manú. Cele trei Gunas se combină și se împart, constituind întotdeauna
Voi grupe mari, de unde se nasc prin combinații variate, o infinitate de lucruri. Amintiți-vă că în fiecare dintre ele, fiecare dintre calități este reprezentată într-un grad variabil supus uneia dintre cele șapte mari tipuri de modificări. Această diferență inițială, transmisă de un Univers trecut, deoarece o lume este legată de o altă lume și un Univers de un alt Univers ne conduce să verificăm că torentul vieții este împărțit și împărțit la căderea în materie, până când, găsind circumferința cerc imens, pășește înapoi pe sine. Evoluția începe, când se schimbă direcția, valul vieții începe să se întoarcă la Ishvara. Perioada precedentă a fost cea a involuției, timp în care viața este amestecată, cu materia. În evoluție, viața dezvoltă facultățile care se află în ea. Pentru a-l cita pe Manu, putem spune că Ishvara și-a așezat sămânța în apele mari. Viața dată de Ishvara nu a fost o viață dezvoltată, ci o viață susceptibilă dezvoltării. Totul începe prin a exista în germeni. Tatăl își dă viața pentru că a născut fiul. Această sămânță a vieții se desfășoară printr-o mie de combinații până la nașterea nașterii; mai târziu, anii se succed - prin copilărie, tinerețe și virilitate până la atingerea vârstei mature și că imaginea tatălui se regăsește în fiu. La fel, Tatăl Veșnic dă viață atunci când pune sămânța în sânul materiei; Dar aceasta este o viață care încă nu a evoluat. Germenul își începe acum ascensiunea, trecând prin fazele succesive ale existenței pe care ajunge treptat să le exprime. Când studiem Universul, vedem că soiurile găsite în el sunt constituite din diferențe de vârstă. Acesta este un punct care interesează problema noastră. Lumea a fost adusă la starea ei actuală în virtutea unui cuvânt creator. A fost încet și treptat și printr-o meditație prelungită pe măsură ce Brahma a făcut lumea. Formele vii au apărut una după alta. Una după alta s-au semănat semințele vieții. Luați orice Univers, la un moment dat și veți vedea că un astfel de Univers are ca factor principal timpul. Vârsta germenului în curs de dezvoltare va determina gradul atins de germen. Într-un Univers există simultan germeni de diferite vârste și neuniform dezvoltați. Există germeni mai tineri decât mineralele, care constituie ceea ce se numește regate elementare. Dezvoltarea germenilor numiți regn mineral, sunt mai vechi decât aceia. Cele care evoluează în regatul vegetal, sunt la rândul lor mai vechi decât cele ale mineralului; adică au în spatele lor un trecut evolutiv mai lung. Animalele sunt germeni de un trecut și mai mare, iar germenii pe care îi numim umanitate au un trecut mai mare decât toți ceilalți. Fiecare mare clasă se distinge prin vârsta sa. La fel la un om, viața separată și individuală (înțeleasă, nu viața esențială, ci viața individuală și separată) diferă de cea a unui alt om. Diferim în funcție de vârsta existențelor noastre individuale, așa cum diferim în funcție de vârsta corpurilor noastre fizice. Viața este una, una în toate, dar a fost implicată în diferite perioade, ținând cont de punctul de plecare dat germenului care crește. Este necesar să înțelegeți bine această idee. Când un univers se încheie, există entități în el care au atins diferite grade de dezvoltare. Am spus deja că o lume era legată de o altă lume și un Univers de un alt Univers. Anumite unități vor fi la început într-o perioadă cu o evoluție puțin avansată; altele, foarte aproape de momentul în care conștiința lor se va extinde la Dumnezeu. În acest Univers vor exista când perioada de existență se încheie, toate diferențele de creștere rezultate din diferențele de vârstă. Există o singură viață în toate; dar gradul de dezvoltare a unei anumite vieți depinde de timpul de când a început să evolueze separat. Ne atingem aici până la rădăcina problemei noastre, o singură viață nemuritoare, eternă, infinită pentru originea și sfârșitul ei. Doar că această viață se manifestă după diferite grade de evoluție, perioade diferite de dezvoltare. Facultățile inerente se manifestă mai mult sau mai puțin și proporțional cu vârsta vieții separate. Acestea sunt cele două puncte care trebuie înțelese și puteți aborda imediat a doua parte a definiției Dharma. O putem defini acum ca: „natura interioară a unei case la un moment dat al evoluției și legea care guvernează următoarea perioadă în care va intra dezvoltarea acesteia”, natura la punctul atins de dezvoltare, plus legea care duce la perioada de dezvoltare care va urma. Natura însăși determină gradul de evoluție obținut. Apoi vin condițiile în care progresul ulterior al evoluției sale este subordonat. Puneți aceste două idei în contact și veți înțelege de ce propriul nostru Dharma este singura cale care duce la perfecțiune. Dharma mea este gradul de evoluție obținut de natura mea în desfășurarea seminței divine care este în mine, plus legea vieții care determină modul în care ar trebui să mă ridic la gradul următor. El aparține eului separat. Este necesar să cunosc gradul dezvoltării mele și să cunosc și legea care îmi permite să o duc mai departe. Atunci îmi voi cunoaște Dharma și urmând-o voi merge spre perfecțiune. Dându-ne seama de cele de mai sus, vedem clar motivul pentru care este necesar să studiem această condiție actuală și această perioadă care va urma. Dacă nu cunoaștem gradul atins în prezent, vom ignora în mod necesar următorul grad care trebuie să fie obiectivul nostru și, prin urmare, acționăm împotriva Dharma noastre și retardăm evoluția noastră. În schimb, cunoscându-ne unii pe alții, putem să lucrăm într-un mod conform Dharma noastre și să ne grăbim evoluția. Iată o capcană periculoasă. Vedem că un lucru este bun, mare și mare și aspirăm să o facem. Acesta este următorul nostru grad de evoluție? Este aceasta ce cere legea dezvoltării noastre vitale pentru a asigura înflorirea armonioasă a vieții noastre? Obiectivul nostru imediat nu este cel care este cel mai bun în sine, ci cel mai bun în funcție de gradul obținut în prezent de noi, acela care ne face să facem un pas înainte. Iată o creatură. Dacă este fată, este inutil să spunem că are în fața ei un viitor mai nobil, mai înalt și mai vast decât momentul actual în care joacă păpuși. Pentru că idealul perfect feminin este mama cu fiul ei. Dar, deși acesta este idealul femeii perfecte, a lua acest ideal înainte de timp nu este un bine, ci un rău. Totul trebuie să vină la timpul și la locul său. Dacă această mamă trebuie să atingă dezvoltarea perfectă a femeii și să devină o mamă bine dispusă, puternică și capabilă să reziste la presiunea marelui val vital, atunci este necesară o perioadă în care fata să se joace cu încheietura mâinii, Trebuie să înveți lecțiile, trebuie să-ți desfaci corpul. Dar dacă cu ideea că maternitatea este un lucru mai înalt și mai nobil decât jocul, această maternitate se impune foarte devreme și un copil se naște dintr-o fată, fiul, mama și neamul suferă și acest lucru se întâmplă pentru că nu știu El a luat în calcul momentul și legea dezvoltării vieții a fost încălcată. Va întâmpina tot felul de suferințe pentru a lua fructul înainte de a fi copt. Am pus acest exemplu pentru că este izbitor. El vă va face să înțelegeți de ce propriul nostru Dharma valorează mai mult pentru noi decât Dharma bine executat al altuia, dar asta nu intră în domeniul dezvoltării noastre vitale. Ne putem aștepta la o poziție ridicată în viitor, dar trebuie să vină momentul și fructele se înmulțesc. Ridicați-l înainte de maturitate și vă va face dinții să se macine. suferi
în copac, ascultând astfel legea timpului și a ordinii evolutive și sufletul va crește sub impulsul unei vieți fără sfârșit. Aceasta ne oferă o nouă soluție a problemei: funcția este în motiv direct de putere. Exercitarea funcției înainte de dezvoltarea puterii este extrem de pernicioasă pentru organism. Să învățăm, apoi, să fim răbdători și să ne conformăm Legii bune. Puteți judeca progresul unui om prin bunăvoința pe care o folosește pentru a lucra cu natura și pentru a se supune legii. Iată de ce Dharma este numită lege sau datorie în mod interschimbabil, deoarece aceste două idei au ca rădăcină comună principiul că Dharma este natura interioară, la un moment dat al evoluției și legea perioadei de desfășurare care va urma. . Esto explica porqué la moralidad es una cosa relativa, porqué el deber debe ser diferente para cada alma según su grado de evolución. Si aplicamos esto a las disquisiciones del bien y del mal, veremos que nos será posible resolver algunos de los problemas de más sutil moralidad considerándolos según este principio. En un Universo condicional, el bien y el mal absolutos no son encontrados nunca, sino solamente el bien y el mal relativos. Lo absoluto no existe más que en Ishvara, donde se le encontrará eternamente. Las diferencias son, pues, necesarias a nuestra existencia condicional. Nosotros pensamos, sentimos y sabemos por diferencias. Solo por ellas sabemos que somos hombres vivientes y pensantes. La unidad no hace ninguna impresión sobre la conciencia. Las diferencias y la diversidad son las que hacen posible el desenvolvimiento de la conciencia. La conciencia no condicional escapa a nuestra comprensión. No podemos pensar más que dentro de los límites de lo que es separado y condicional. Ahora tenemos la posibilidad de ver como las diferencias se manifiestan en la naturaleza, como interviene el factor tiempo y como (por más que todos tengan la misma naturaleza y deben alcanzar el mismo fin) hay diferencias en los grados de la evolución y por consiguiente, hay leyes apropiadas a cada grado. Esto es lo que tenemos que comprender esta tarde antes de tratar del complejo problema de: ¿cómo se desenvuelve esta naturaleza interior? El asunto es realmente difícil. Sin embargo, los misterios del sendero de la acción podrán aclararse para nosotros si comprendemos la ley subyacente y reconocemos el principio de la vida evolucionante, Pueda Aquel que ha dado a la India por nota “tónica” el Dharma, iluminar, por Su vida ascendente e inmortal, por Su luz resplandeciente e inalterable, nuestras obscuras inteligencias que buscan a tientas Su ley. Porque sola Su bendición descendiendo sobre el suplicante que busca, permitirá que Su ley sea comprendida por nuestra inteligencia, que Su ley se grabe en nuestros corazones.
CAPITULO 3
LA EVOLUCI N
Vamos a estudiar esta tarde la segunda parte del asunto tratado ayer. Recordareis que, para mayor facilidad lo considero dividido en tres partes: las Diferencias, la Evoluci ny el Pro blema del Bien y del Mal. Ayer hemos estudiado las Diferencias y la raz n por la cual hombres diferentes tienen Dharmas diferentes. Me permito recordaros la definici n que hemos adop tado del Dharma: el Dharma significa la natu raleza interior caracterizada por el grado de evoluci n alcanzado, m s la ley determinante del crecimiento en el per odo evolutivo que va a seguir. Os ruego que no perd is de vista esta definici n, porque, sin ella, no podr ais aplicar el Dharma a lo que hemos de estudiar con el tercer t tulo de nuestro asunto. Con el t tulo de la Evoluci n estudiaremos; como el germen vital viene a ser, por la evolu ci n, la imagen perfecta de Dios. Recordemos que hemos visto que la nica representaci n po sible de Dios est en la totalidad de los numero sos objetos que constituyen por sus detalles el universo y que el individuo no alcanzar la per fecci nm s que desempe ando de una manera completa su papel particular en el formidable conjunto. Antes de poder comprender la Evoluci n es necesario encontrar su origen y su raz n: una vida que se inmerge en la materia antes de desenvolver toda clase de organismos compli cados. Partimos del principio que todo viene de Dios y que todo est en l. Nada en el Uni verso puede ser excluido de l. No hay vida que no sea Su vida, ni fuerza que no sea Su fuerza, ni energ a que no sea Su energ a, ni formas que no sean Sus formas; todo es el resultado de Sus pensamientos. Esta es nuestra base. Este es el principio de que debemos par tir, osando aceptar todo lo que l implica, osan do admitir todas sus consecuencias. La semilla de todos los seres, dice Shri Krishna, hablando como supremo Ishvara, he aqu lo que Yo soy, oh Arjuna y nada hay animado o inanimado que pueda existir pri vado de Mi (Bhagavad Gita, X, 39). No temamos tomar esta posici n central. No vaci lemos, con el pretexto de que las vidas en curso de evoluci n son imperfectas, en admitir alguna de las conclusiones a que pudiera conducirnos esta verdad. En otra sloka l dice: Yo soy el fraude del truhan. Yo soy tambi n el esplendor de las cosas espl ndidas (X. 36). Cual es el sentido de estas palabras que parecen tan ex tra as? C mo explicar esta frase que parece casi profana? No solamente encontramos enun ciado en este p rrafo nuestro principio fun damental, sino que vemos que Man ense a exactamente la misma verdad: De su propia Substancia l hace nacer el universo . La vida, emanando del Supremo, reviste velo tras velo de Maya, bajo los cuales debe desenvolver por la evoluci n todas las perfecciones latentes en ella. Pero se nos dir : Esta vida que emana de Ishvara no contiene desde el principio en si misma, todas las cosas ya desenvueltas, toda potencia manifestada, toda posibilidad actual mente realizada? La respuesta a esto, dada mu chas veces en s mbolos, en alegor as y en t r minos precisos, es No . La vida contiene todo potencialmente, pero nada manifestado de an temano. Contiene todo en germen, pero nada como organismo desenvuelto. La semilla es lo que est colocado en las olas inmensas de la materia. El germen solo es dado por la Vida del Mundo. Estos g rmenes venidos de la vida de Ishvara, desenvuelven paso a paso, fase tras fase, sobre cada escal n sucesivamente, todas las potencias presentes en el Padre generador, nombre que se da Ishvara en el Gita, l lo declara: Mi matriz es Mahat Brahma; en ella coloco yo el germen, tal es el origen de todos los seres. Oh Bh rata! Cualquiera que sea la matriz donde se formen los mortales, Oh, Kaunteya!. Mahat Brahm es su matriz y yo soy su Padre generador” (XIV, 3-4). De esta semilla, de este germen conteniendo todas las cosas en el estado de posibilidad, pero nada todavía manifestado, debe evolucionar una vida, elevándose de nivel en nivel, de más en más alto, hasta que se forme un centro conciente capaz de alcanzar, aumentándose, la misma conciencia de Ishvara, pero quedando siempre como un centro susceptible de llegar a ser un nuevo Logos o Ishvara, con objeto de producir un nuevo universo. Consideremos en detalle este universo conjunto. Nuestro punto de partida es la vida que se mezcla a la materia. Estos gérmenes de vida, estas miríadas de simientes, o, para emplear la expresión de los Upanishads, estas innumerables chispas, emanan todas de la Llama única, que es el Supremo Bráhman. Es necesario que en estas simientes se despierten las cualidades. Estas cualidades son fuerzas, pero fuerzas manifestadas a través de la materia. Una tras otra aparecen las fuerzas. Ellas constituyen la vida de Ishvara velada en Maya. El crecimiento en los primeros periodos es lento y oculto, como el grano está oculto en la tierra, cuando sumerge su raíz hacia abajo y envía hacia la superficie su tierno tallo para permitir la futura aparición del arbolillo. Germina silenciosa la semilla divina y los comienzos remotos están ocultos en las tinieblas como las raíces bajo la tierra. Esta fuerza inherente a la vida, o más bien, estas fuerzas innumerables que manifiesta Ishvara para permitir la existencia del universo, no aparecen en el germen todas al principio. No hay ningún signo de su inmenso porvenir, ningún presagio de lo que vendrá a ser más tarde. Relativamente a esta manifestación en la materia se ha dicha una palabra que da mucha luz sobre el asunto, sí llegamos a comprender el sentido interno y sutil; Shri Krishna, hablando de Su Prakriti, o manifestación inferior, dice: “La tierra, el agua, el fuego, el aire, el éter, Manas, Buddhi y Ahankara, tales son los ocho elementos de Mi Prakriti. Esta es la inferior. Después define Su Prakriti superior diciendo: “Conoce Mi otra Prakriti, la superior, el elemento vital, Oh potente guerrero, que mantiene el universo” (VII, 4, 5). – Después algo más adelante, pero separado de las palabras anteriores por numerosas Slokas, tanto que frecuentemente el lazo que las une escapa al lector, se dicen otras frases: “Esta divina Maya, que es la Mía, formada por los Gunas, es difícil de percibir. Solo aquellos que vienen a Mi pueden penetrar esta Maya” (VII, 14.). Este Yoga-Maya es, en verdad, difícil de percibir. Muchos no llegan a descubrir Lo bajo de su envoltura de Maya, tan difícil es de penetrar. “Aquellos que están desprovistos de Buddhi Me consideran, a Mi, el no manifestado, como manifestado, e ignoran Mi naturaleza Suprema, imperecedera, muy excelente”. “No me descubren todos bajo el velo de Mi Yoga-Maya”. (VII, 24, 25).-EI declara enseguida que es Su vida no manifestada la que impregna el universo. El elemento de vida, o Prakriti superior es no-manifestado y la Prakriti inferior es manifestada. Dice entonces: Del no manifestado, salen, al nacimiento del día, la oleada de objetos manifestados. Cuando llega la noche, ellos se disuelven de nuevo en Lo que se llama el no manifestado. (VII, 18). Esto se repite indefinidamente. Más lejos nos dice: “También existe, en verdad, más allá del no manifestado, otro no-manifestado eterno. Cuando todos los seres son destruidos, él no es destruido”. (VII, 20) Hay una sutil distinción entre Ishvara y Su imagen que Él envía hacia fuera. La imagen es el reflejo del no-manifestado pero Él mismo es el no-manifestado superior, el eterno que jamás es destruido. Comprendido esto, llegamos a la elaboración de las facultades. Aquí comenzamos verdaderamente nuestra evolución. El flujo vital se ha mezclado a la materia con objeto de que la simiente se encuentre colocada en un medio material, haciendo posible la evolución. Cuando llegamos al principio de la germinación es cuando comienza la dificultad. Es necesario, en efecto, remontarnos por el pensamiento, al tiempo en que no existía en este yo embrionario ni razón, ni facultad imaginativa, ni memoria, ni juicio, ninguna, en fin, de las facultades mentales condicionales qu
e nosotros conocemos; al tiempo en que la vida manifestada era la que encontramos en el reino mineral, colocada en las más bajas condiciones de conciencia. Los minerales dan pruebas de su conciencia por sus atracciones y repulsiones, por la cohesión de sus partículas, por sus afinidades y antipatías, pero no presentan nada de esta conciencia que se puede llamar el sentimiento del “yo” y del “no yo”. En cada una de estas formas primitivas del reino mineral comienza a desenvolverse la vida de Ishvara. No solamente existe aquí la evolución del germen de vida, sino que Él mismo, en toda Su fuerza y en toda Su potencia está aquí, presente en cada átomo de Su universo. Suya es la vida en movimiento que hace inevitable la evolución, Suya la fuerza que dilata dulcemente las paredes de la materia con una inmensa paciencia y un amor vigilante, impidiendo que se quiebren bajo tal tensión. Dios, que es Él mismo, el Padre de la vida, encierra en Si mismo esta vida, como una Madre, desarrollando la simiente a Su semejanza. Jamás demuestra impaciencia ni precipitación. Él quiere conceder sobre los siglos sin número todo el tiempo que puede necesitar el pequeño germen. El tiempo es nada para Ishvara porque Él es eterno y para Él todo ES. Lo que Él quiere es una manifestación perfecta, sin ninguna precipitación en su trabajo. Más adelante veremos como se ejerce esta paciencia infinita. El hombre, destinado a ser la imagen de su Padre refleja en si mismo el Yo con el cual es uno y del cual emana. Es preciso que la vida se despierte. Pero ¿cómo? Los golpes, las vibraciones traerán a hacerse activa la esencia interior. La vida es excitada a la acción al contacto de las vibraciones exteriores. Estas miríadas de semillas de vida, todavía inconscientes, envueltas en la materia, son lanzadas unas contra otras por la naturaleza, por los innumerables medios de que ésta se sirve. Pero “la naturaleza” no es más que la vestimenta de Dios, Su manifestación más baja en el plano material. Las formas se entrechocan y quebrantan así las envolturas materiales exteriores que recubren la vida y esta responde al golpe por un estremecimiento. Poco importa la naturaleza del golpe. Lo que es preciso ante todo es que sea violento Toda experiencia es útil. Todo lo que toca la envoltura con bastante energía para despertar en esta vida un estremecimiento, basta para comenzar. Es preciso que la vida, desde adentro, empiece a estremecerse y esto será el despertar de una facultad naciente. Al principio solo habrá un estremecimiento interior sin acción sobre la envoltura exterior. Pero, a medida que los golpes suceden a los golpes, que vibración tras vibración producen sus sacudidas cual temblores de tierra, la vida interior envía hacia fuera, a través de su propia envoltura, un estremecimiento que es una respuesta que el golpe ha provocado. Así se ha alcanzado un grado más: la respuesta emitida por la vida oculta atravesando la envoltura. Estas experiencias se suceden en el reino mineral y en el reino vegetal. En este último, las respuestas a las vibraciones nacidas del contacto comienzan a mostrar que la vida posee una nueva facultad: La sensación. La vida comienza a probar lo que nosotros llamamos “impresiones”. Dicho de otra manera, ella responde de un modo diferente al placer y al sufrimiento. La esencia del placer es la armonía. Todo lo que procura placer es armónico. Todo lo que hace sufrir es una disonancia. Pensad en la música. Las notas armónicas, tocadas en un mismo acorde, dan al oído una sensación agradable, pero si herís las cuerdas sin ocuparos de las notas, produciréis una disonancia que hace sufrir al oído. Lo que es cierto en música es cierto en todo. La salud es armonía, la enfermedad una disonancia; la fuerza, la belleza, son armonías, la debilidad, la fealdad, son disonancias. En todo, en la naturaleza, el placer significa la respuesta de un ser dotado de sensación a vibraciones armónicas y rítmicas y el sufrimiento significa la respuesta a vibraciones disonantes y no rítmicas. Las vibraciones armónicas abren un canal que se presta a la expansión de la vida y la corriente que viene de fuera constituye “el placer”. Las vibraciones no armónicas cierran las avenidas impidiendo producirse la corriente y este impedimento constituye el sufrimiento [1]. La corriente de vida que viene de fuera hacia los objetos constituye lo que llamamos “el deseo”. Por consiguiente, el placer es la satisfacción del deseo. Esta diferencia comienza a hacerse notar en el reino vegetal. Sobreviene un golpe armónico. La vida responde a estas vibraciones armónicas, se dilata y en esta dilatación siente “placer”. Sobreviene otro golpe, el cual es disonante. La vida le responde con una disonancia siendo rechazada sobre si misma y en esta retención encuentra una causa de “sufrimiento”. Los golpes se suceden sin tregua ni reposo y solamente después de haberse repetido un infinito número de veces, despiertan en esta vida cautiva el sentimiento de la distinción entre el placer y el dolor. Establecer las distinciones es la única manera que tiene nuestra conciencia, por el momento al menos, para llegar a distinguir los objetos entre ellos. Tomemos un ejemplo muy familiar. Si colocáis una moneda en la palma de la mano y apretáis los dedos sobre ella, la sentís; pero a medida que la presión se prolonga, sin nada que la modifique, el sentimiento del contacto desaparece de la mano y no sabéis decir si vuestra mano está o no vacía. Removed un dedo y sentiréis la moneda y dejad la mano inmóvil y la sensación desaparece. La conciencia no puede, pues, conocer los objetos más que por las diferencias y cuando estas desaparecen, la conciencia cesa de responder. Llegamos a la facultad siguiente manifestada en la evolución de la vida en el reino animal. La sensibilidad al placer y al dolor es grande en este caso y aparece en germen la facultad de establecer relaciones entre los objetos y las sensaciones; nosotros la llamamos “la percepción” ¿Qué significa esta palabra? Significa; que la vida llega a poder establecer un lazo entre el objeto que la impresiona y la sensación por la cual ella responde a este objeto. Cuando esta vida naciente al contacto de un objeto exterior, reconoce en él algo que produce placer o dolor, decimos nosotros que este objeto es percibido y que la facultad de percibir o establecer lazos entre los mundos exterior e interior está evolucionada. Cuando este progreso es realizado, la facultad mental comienza a germinar ya crecer en el organismo. La encontramos entre los animales superiores. Tomemos el salvaje, el cual nos permitirá pasar más rápidamente sobre estos primero períodos. En él encontramos el sentimiento del “yo” y del “no-yo” surgiendo lentamente y marchando a la par. El “no-yo” le toca y el “yo” lo siente; el “no-yo” le es agradable y el “yo” lo sabe; el “no-yo” le hace sufrir y el “yo” experimenta dolor. Entonces queda establecida una distinción entre el sentimiento que se mira como el “yo” y todas las causas que se consideran como el “no-yo”. Aquí nace la inteligencia, y la raíz de la propia conciencia comienza a desenvolverse. Dicho en otra forma, se crea un centro hacia el cual todo converge desde fuera y desde el cual todo diverge hacia el exterior. He dicho que las vibraciones se repetían. Esta repetición produce ahora resultados más rápidos. Conduce a percibir los objetos agradables y por ello, permite alcanzar el grado siguiente: la esperanza del placer antes de que el contacto tenga lugar. Se reconoce en el objeto lo que ya ha dado placer y se espera la repetición del mismo. Esta esperanza es el primer signo de la memoria y el comienzo de la imaginaci n. El intelecto y el deseo se entrelazan y la esperanza, conduce a una nueva cualidad mental a manifestarse en germen. Cuando exis ten el reconocimiento del objeto y la esperanza del placer que debe acompa ar la vuelta de este objeto, el progreso siguiente es formar y animar una imagen mental el objeto, s
u recuer do; de aqu nace una oleada de deseo, del deseo de tener este objeto, una aspiraci n hacia ly finalmente, la b squeda de tal objeto que pro cura impresiones agradables. De este modo mul tiplica el hombre en s los deseos activos. l desea el placer e impulsado por el intelecto, se dedica a su b squeda. Durante largo tiempo el hab a permanecido en el per odo animal, du rante el cual jam s buscaba un objeto sin una sensaci n interna precisa inspir ndole una ne cesidad que solamente el mundo exterior pod a satisfacer. Volvamos, solo por un instante, al animal. Qu es lo que le impulsa a la acci n? El deseo imperioso de librarse de una sensa ci n desagradable. Siente hambre, desea ali mento y se dedica a buscarlo. Siente sed, desea apaciguarla y va en busca de agua. Siempre busca el objeto que puede satisfacer su deseo y una vez satisfecho, permanecer en reposo. En el animal no hay movimiento espont neo; la impulsi n debe venir de fuera. El hambre, cier tamente, es sentida por el cuerpo interiormente, pero esto es exterior con relaci n al centro de la conciencia. El grado de evoluci n de la con ciencia puede establecerse por la relaci n exis tente entre las influencias determinantes exte riores y los m viles espont neos. La conciencia inferior es impulsada a la acci n por influen cias exteriores a ella misma. La conciencia su perior es impulsada a la acci n por m viles que provienen de adentro. As, estudiando al salvaje, vemos que la sa tisfacci n del deseo es la ley de su progreso. Cu n extra o parecer esto a muchos de vo sotros! Man ha dicho: Tratar de librarse de los deseos satisfaci ndolos, es pretender extin guir el fuego, con manteca derretida. Es preciso humillar y dominar el deseo. Es preciso sofocar en absoluto el deseo . Esto es muy realmente verdadero, pero solamente cuando el hombre alcanza un cierto grado de evoluci n. En las primeras fases la satisfacci n de los deseos es la ley de la evoluci n. Si el hombre no satisface sus deseos, no hay para l progreso posible. Necesario es comprender que, en este per odo, no existe nada que pueda llamarse moralidad. No hay distinci n entre el bien y el mal. Todo deseo debe ser satisfecho. Cuando este centro consciente que acaba de nacer trata de satisfa cer sus deseos, entonces solamente, puede desen volverse. Durante esta fase primitiva, el Dharma del salvaje, o del animal superior le es im puesto. No hay elecci n. Su naturaleza interior, que distingue el desenvolvimiento del deseo, pide ser satisfecha. La satisfacci n de este de seo es la ley de su progreso. El Dharma del salvaje es pues el satisfacer todos sus deseos y no encontrar is en l el m sd bil sentimiento del bien y del mal, ni la m s vaga noci n de que la satisfacci n de los deseos pueda estar prohibida por una ley superior. Sin la satisfacci n de los deseos no hay de senvolvimiento posible y ste debe preceder al despertar de la raz ny del juicio ya la ad quisici n de las facultades m s altas de la me moria y de la imaginaci n. Todo esto debe te ner nacimiento en la satisfacci n del deseo. La experiencia es la ley de la vida y del progreso. Sin acumular experiencias de todas clases, el hombre no puede saber que vive en un mun do sometido a la Ley. Esta tiene dos maneras de hablar al hombre: el placer, cuando ella es ob servada; el dolor cuando es violada. Si en esta fase poco avanzada los hombres no efectuasen toda clase de experiencias, c mo conocer an la existencia de la Ley? C mo llegar an a establecer una distinci n entre el bien y el mal sin haber tenido la experiencia del bien y del mal? Solo los opuestos hacen posible la existencia de un universo. Estos opuestos se presentan a la conciencia en un momento dado bajo la forma de bien y mal. No podréis reconocer la luz sin la oscuridad, el movimiento sin el reposo, el placer sin el dolor. Igualmente, no podéis conocer el bien que es la armonía con la Ley, sin conocer el mal que es el desacuerdo con la Ley. El bien y el mal son opuestos que caracterizan un período más avanzado de la evolución humana y el hombre no puede llegar a apreciar lo que les distingue sin haber pasado por las experiencias de uno y otro y ahora se produce un cambio. El hombre ha llegado a un cierto grado de discernimiento. Abandonado a sí mismo de un modo absoluto, el llegará con el tiempo, a reconocer que ciertas cosas le son favorables, le fortifican, exaltan su vida mientras que otras le debilitan, disminuyen su vida. La experiencia le enseñará todo esto. Con ella por solo maestro, llegará a distinguir el bien del mal, identificará el sentimiento agradable, que exalta la vida, con el bien y el sentimiento doloroso, que la disminuye, con el mal y así llegará a concluir que toda felicidad y todo progreso tienen su origen en la obediencia a la Ley. Pero esta inteligencia naciente necesita mucho tiempo para comparar entre si las experiencias agradables y dolorosas y estas experiencias, difíciles de comprender en cuanto que lo que primero ha dado placer, llega, por el exceso, a causar dolor y de aquí deducir el principio de la Ley. Mucho tiempo ha de pasar para que ella pueda reunir innumerables experiencias y deducir de ellas la idea de que esto es bueno y aquello es malo. Pero a esta deducción no llega por sus solos medios. De mundos pasados vienen ciertas Inteligencias de una evolución más alta que la suya, Maestros que vienen a ayudar su desarrollo, a llevar de la mano su crecimiento, a enseñarle la existencia de una ley que impone las condiciones de su evolución y que aumentará su bienestar, su inteligencia y su fuerza. En realidad la Revelación que proviene de la boca de un Maestro apresura la evolución, en lugar de quedar entregada a las lentas enseñanzas de la experiencia y el hombre encuentra en las palabras de un superior y en su expresión de la ley una ayuda a su desenvolvimiento. El Maestro dice a esta inteligencia naciente: “Si matas a este hombre, cometerás una acción que yo prohíbo por autoridad divina; esta acción es mala y te hará desgraciado”. El Maestro dice: “Es bueno socorrer a los que mueren de hambre; este hambriento es tu hermano, aliméntalo, no lo dejes morir de hambre, comparte con él lo que tú posees; esta acción es buena y si tú obedeces a esta ley, te encontrarás bien”. Las recompensas se ofrecen para atraer la inteligencia naciente hacia el bien y los castigos y amenazas para separarlos del mal. La prosperidad terrestre está asociada a la obediencia de la Ley y el infortunio terrestre a su trasgresión. Esta declaración de la ley, de que la desgracia es la consecuencia de lo que la ley prohíbe y la dicha es la consecuencia de lo que la ley ordena, estimula a la inteligencia naciente. Ella desobedece a la ley y al venir el castigo, sufre y después se dice: “El Maestro me había advertido”. El recuerdo de una orden confirmada por la experiencia hace sobre la conciencia una impresión mucho más fuerte y más rápida que la experiencia sola sin la revelación de la ley. Esta declaración de lo que los sabios califican de principios fundamentales de la moralidad a saber, que ciertos géneros de acción retardan la evolución y otros la aceleran, es para la inteligencia, un inmenso estimulante. ¿Rehúsa el hombre obedecer la ley? Queda entonces entregado a las duras lecciones de la experiencia, El dice: “Yo quiero este objeto, por más que la ley lo prohíba” y queda entonces entregado a las severas enseñanzas del dolor y el látigo del sufrimiento le enseña la lección que no ha querido aprender de los labios del Amor. ¡Cuán frecuente es esto en nuestros días! ¡Cuántas veces un joven razonador e infatuado rehúsa escuchar la ley, rehúsa escuchar la experiencia y no tiene en cuenta las enseñanzas del pasado! El deseo supera en él a la inteligencia. Su padre tiene el corazón destrozado. “Mi hijo, dice, está sumido en el vicio; mi hijo se deja arrastrar al mal. Yo le he enseñado a obrar bien y he aquí que se ha vuelto un embustero. Tengo el corazón destroz
ado por su conducta”. Pero Ishvara, Padre más tierno que ningún padre terrestre, permanece paciente. Porque él está en el hijo lo mismo que en el padre. Está en él y le instruye de la única manera que esta alma consiente en aceptar. El joven no ha querido escuchar la autoridad ni el ejemplo. Es necesario a toda costa que el mal principio que retarda su evolución sea arrancado de él. Si rehúsa instruirse por la dulzura, que se instruya por el dolor, que se instruya por la experiencia. Que se sumerja en el vicio para experimentar enseguida el amargo dolor que sobreviene por haber pisoteado la ley. Nu se grăbește. Si la lección es penosa de aprender, al menos la aprenderá seguramente. Dios está en él y por tanto le deja marchar a su gusto. ¡Qué digo! Hasta le facilita el camino. A la demanda del joven, Dios responde: Hijo mío, si rehúsas escuchar, haz lo que deseas y se instruido por tu dolor abrasador y la amargura de tu degradación. Yo estoy junto a ti, te vigilo a ti ya tus acciones, porque Yo cumplo la ley y soy el Padre de tu vida. Tú aprenderás a desear en el fango y la degradación, lección que no has querido recibir de la sabiduría y del amor”. He aquí porque Él dice en el Gita: “Yo soy el fraude del truhan”. Porque siempre paciente, Él trabaja por el fin glorioso y nos hace emprender caminos dolorosos cuando no queremos seguir los caminos llanos. Nosotros, incapaces de comprender esta compasión infinita, interpretamos mal sus intenciones: pero Él prosigue su obra con la paciencia de la eternidad, para llegar a que el deseo sea completamente extirpado y que su hijo pueda ser perfecto como su Padre que está en los Cielos es perfecto. Abordemos el periodo siguiente. Hay en él ciertas grandes leyes de desenvolvimiento que son generales. Hemos aprendido a atribuir a ciertas cosas el carácter de bien ya otras el de mal. Cada nación se forma una idea especial de la moralidad. Muy pocos saben como esta idea se ha formado y cuales son sus puntos débiles. Para lo corriente de la vida ella es suficiente. La experiencia de la raza guiada por la ley, le ha enseñado que ciertas acciones retardan la evolución mientras que otras la aceleran. La gran ley de la evolución metódica subsecuente a las fases iniciales es la que gobierna los cuatro pasos sucesivos del desenvolvimiento siguiente del hombre y se afirma cuando este ha alcanzado un punto determinado, cuando su enseñanza preliminar ha concluido. Esta ley existe en todas las naciones cuya evolución ha alcanzado cierto nivel, pero ha sido proclamada por la India antigua como la ley definida de la vida evolucionante, como la progresión que sigue el alma en su crecimiento, como el principio subyacente que permite comprender el Dharma y conformarse a él. El Dharma, recordadlo, comprende dos elementos: la naturaleza interior en el punto a que ha llegado y la ley que determina su desenvolvimiento en el período que se va a abrir ante ella. El Dharma debe ser proclamado por cada uno. El primer Dharma es el del servicio. Cualquiera que sea el país en que las almas sean nacidas, desde el momento en que han dejado tras ellas los períodos preliminares, su naturaleza interior exige que sean sometidas a la disciplina del servicio y que adquieran, sirviendo, las cualidades necesarias para su crecimiento en el periodo que comienza. La facultad de actuar con independencia queda ahora muy restringida. En este período relativamente poco avanzado, hay más tendencia a ceder a las impulsiones exteriores que a manifestar un juicio formado tomando un partido determinado emanado del interior. En ésta clase vemos a todos aquellos que se relacionan al tipo del sirviente. Recordad las sabias palabras de Bhishma: Si los caracteres distintos del Brahman se encuentran en un Shudra y faltan en un Brahman, entonces el Brahman no es Brahman y el Shudra no es Shudra. En otras palabras, los rasgos distintos de la naturaleza interior determinan el grado de desenvolvimiento de esta alma y le imprimen el sello de una de las grandes divisiones naturales. Cuando la facultad de iniciación es débil, la razón pobre y poco desenvuelta, el Yo inconsciente de sus altos destinos e influenciado sobre todo por los deseos, cuando él todavía tiene que desarrollarse satisfaciendo la mayor parte si no la totalidad de sus deseos, entonces el Dharma de este hombre es servir y solamente por el cumplimiento de este Dharma puede conformarse a la ley evolutiva que lo llevará a la perfección. Un hombre tal es un Shudra, cualquiera que sea el nombre que se le de en los diferentes países. En la India antigua, las almas que presentaban los caracteres distintivos de este tipo nacían en las clases que convenían a sus necesidades, porque los Devas guiaban sus nacimientos. En nuestros días reina la confusión. ¿Cual es en este periodo la ley de crecimiento? La obediencia, la devoción, la fidelidad. La obediencia, porque el juicio no está desarrollado. El hombre que tiene por Dharma el servicio, debe obedecer ciegamente a quien sirve. No le corresponde discutir las órdenes de su superior, ni examinar si las acciones que de él se exigen son sabias. Ha recibido una orden y su Drama es obedecer. Tal es para él la única manera de instruirse. Se vacila en admitir esta doctrina, pero es verdadera. Voy a presentar un ejemplo que parecerá claro, el de un ejército y un simple soldado a las órdenes de su capitán. Si cada soldado sometiese a su juicio personal las órdenes del general y dijera: “Esto no está bien, porque, a mi modo de ver, hay otro lugar donde yo seria más útil”, ¿qué vendría a ser el ejército? El soldado es fusilado cuando desobedece, porque su deber es la obediencia. ¿Vuestro juicio es débil? Estáis dominado por las influencias exteriores? ¿No podéis ser dichosos más que rodeados de ruido, de tumulto? Entonces vuestro Dharma es servir, cualquiera que sea el lugar de vuestro nacimiento y seréis afortunados si vuestro Karma os coloca en una posición en que la disciplina pueda formaros. El hombre aprende, pues, a prepararse para el grado siguiente. El deber de todos aquellos cuya posición les confiere autoridad es recordar que el Dharma de un Shudra queda cumplido cuando él es obediente y fiel a su señor y no esperar que un hombre llegado a este grado de evolución manifieste virtudes más altas. Pedirle serenidad en los sufrimientos, pureza de pensamiento y el poder de soportar las privaciones sin murmurar, sería exigirle demasiado. Si en nosotros mismo estas cualidades están con frecuencia ausentes, ¿cómo esperar encontrarlas en lo que llamamos clases inferiores? El deber del superior es manifestar virtudes superiores; pero de ningún modo tiene derecho de exigirlas a sus inferiores. Si el servidor da pruebas de fidelidad y obediencia, su Dharma está perfectamente cumplido y sus otras faltas deberán ser no castigadas, sino indicadas con dulzura por el superior, porque haciéndolo así instruye a esta alma más joven. Un alma-niño deberá ser guiada con dulzura por el sendero. Su desarrollo no debe ser detenido por nuestras durezas, como sucede generalmente. El alma, habiendo aprendido esta lección en muchos nacimientos, se ha conformado a la ley de su crecimiento y fiel a su Dharma, se va aproximando al período siguiente, durante el cual debe aprender a ejercer por primera vez el poder para la adquisición de la riqueza. El Dharma de esta alma es ya desenvolver todas las cualidades maduras ahora para el desenvolvimiento y que florecerán llevando el género de vida exigido por la naturaleza interior, es decir, adoptando una de las ocupaciones requeridas en el período siguiente, en el que adquirir riquezas es un mérito. Porque el Dharma de un Vaishya, en todos los pa ses del mundo, es desenvolver en s mis mo ciertas facultades definidas. El esp ritu de justicia, la equidad en sus relaciones con otro, la facultad de no dejarse desviar de su objeto por simples razones de sentimiento, el desen volvimiento de cualidades como la astucia y la perspicacia, sabiendo mantener en equ
ilibrio la balanza entre los deberes contradictorios, el h bito de pagar lealmente en los asuntos legales, un esp ritu penetrante, la frugalidad, la ausen cia de despilfarro y de prodigalidad, la regla de exigir a cada servidor el servicio que debe prestar y pagarle su salario justo, pero nada de m s; tales son los rasgos m s salientes que preparan para un desarrollo m s avanzado. Es un m rito en el Vaishya el ser frugal, el rehusar pagar m s de lo que debe, el exigir en las tran sacciones la rectitud y la exactitud. Todo esto hace nacer las cualidades necesarias que contribuir na la perfecci n futura. Al principio estas cualidades son a veces poco simp ticas, pero consideradas desde un punto de vista m s elevado, se ve que constituyen el Dharma de este hombre y si este Dharma no se cumple, los puntos d biles subsistir n en su car cter, se manifestar nm s tarde y perjudicar n su evo luci n. La liberalidad es seguramente la ley de su desenvolvimiento ulterior, pero no la libe ralidad del hombre negligente o que paga m s de lo que debe. El debe acumular riquezas por la pr ctica de la frugalidad y de la exactitud y despu s emplearlas en nobles adquisiciones, o en pensiones a los sabios, o bien consagrarlas a empresas serias y cuidadosamente estudiadas que tengan por objeto el bien p blico. Acumu lar con energ ay gastar con cuidado, discerni miento y liberalidad, tal es el Dharma de un Vaishya, la manera como se manifiesta su na turaleza y la ley de su crecimiento ulterior.
Esto nos lleva al grado siguiente, el de los reyes y guerreros, de las batallas y las luchas, en que la naturaleza interior es combativa, agre siva, batalladora, sabiendo mantenerse en su puesto y pronta a defender a cada uno en el ejercicio de sus derechos. El valor, la intrepidez, la generosidad magn fica, el sacrificio de la vida en la defensa de los d biles y el cumplimiento de los deberes personales tal es el Dharma del Kshatriya. Su deber es proteger lo que le est confiado contra toda agresi n exterior. Esto puede costarle la vida, pero poco importa. Debe cumplir con su deber. Su trabajo es proteger, guardar. Su fuerza debe servir de barrera en tre el d bil y el opresor, entre el ser indefenso y los que quieren pisotearlo. Tiene raz n en hacer la guerra y en luchar en las selvas con las bestias feroces. No comprendiendo lo que es la evoluci n, ni lo que es la ley del creci miento, vosotros os espant is de los horrores de la guerra. Pero los grandes Rishis, que lo han querido as, saben que un alma d bil jam s puede alcanzar la perfecci n. No pod is adqui rir la fuerza sin el valer. Ni la firmeza ni el valor pueden adquirirse sin afrontar el peligro, sin estar dispuesto a renunciar a la vida cuando el deber exige tal sacrificio. Sentimental e impresionable, el pseudo moralista retrocede ante esta doctrina, pero olvida que en todas las na ciones hay almas que tienen necesidad de esta escuela y cuya evoluci n interior depende de la, manera de que se aprovechen de ella. De nuevo apelo a Bhishma, encarnaci n del Dharma y recuerdo sus palabras: Es el deber del Kshatriya inmolar a sus enemigos a millares, si su deber de protector se lo impone . La gue rra es terrible, los combates son espantosos, hacen estremecer de horror nuestros corazones y las torturas de los cuerpos mutilados y desgarrados nos hacen temblar. Esto proviene en gran parte de que la ilusi n de la forma nos domina completamente. El cuerpo est desti nado solamente a ayudar la evoluci n de la vida interior. Esta ha aprendido todo lo que el cuerpo pod a darle? Pues que este cuerpo desaparezca y que el alma quede libre para volver a tomar otro cuerpo nuevo que le permita manifestar más altas facultades. Nosotros no sabríamos percibir la Maya del Señor. Nuestros cuerpos, que vemos aquí, pueden perecer periódicamente, pero cada muerte es una resurrección a una vida superior. El cuerpo en sí no es más que una vestidura en que el alma se envuelve. ¿Qué sabio desearía que su cuerpo fuera eterno? Nosotros damos a nuestros niños un pequeño vestido y se los cambiamos a medida que crecen. ¿Haríais un vestido de hierro para impedir su crecimiento? Así, este cuerpo es nuestro vestido. ¿Será de hierro para ser imperecedero? ¿El alma no tiene necesidad de un cuerpo nuevo para alcanzar un grado de desenvolvimiento más avanzado? Entonces, que el cuerpo desaparezca. Tal es la difícil lección que aprende el Kshatriya. El hace el abandono de su vida física y en este abandono, su alma adquiere el espíritu de renunciación; así aprende a sufrir, a tener confianza en sí, la consagración a un ideal, la fidelidad a una causa y el Kshatriya da alegremente su cuerpo como precio de esas virtudes y su alma inmortal se eleva triunfante para prepararse a una vida más hermosa. Viene por fin el último período: el de la enseñanza. Aquí el Dharma es enseñar. El alma debe haber asimilado todas las experiencias inferiores antes de poder enseñar. Si ella no hubiese atravesado todos estos períodos anteriores y obtenido la sabiduría por la obediencia, el esfuerzo y la lucha ¿cómo podría enseñar? El hombre ha llegado a este grado de evolución en que la expansión natural de su naturaleza interior le impulsa a instruir a sus hermanos más ignorantes. Estas cualidades no son artificiales. Son naturales e innatas y se manifiestan donde quiera que existan. Un Brahman no es un Brahman si, por su Dharma, no ha nacido instructor. ¿Ha adquirido conocimiento y un nacimiento favorable? Esto es para ser instructor. La ley de su desenvolvimiento es el conocimiento, la piedad, el perdón de las ofensas, la simpatía por toda criatura. ¡Qué Dharma tan diferente! Pero ¿cómo el Brahman podría sentir simpatía por toda criatura si no hubiese aprendido a sacrificar su existencia a la voz del deber? Las mismas batallas han enseñado al Kshatriya a ser más tarde el amigo de toda criatura. ¿ Cuál es para el Brahman, la ley de su desarrollo? No debe perder jamás el imperio sobre sí mismo. Jamás debe ser arrastrado. Siempre debe dar prueba de dulzura. De otra manera, falta a su Dharma. Debe ser absolutamente puro. Jamás deberá llevar una vida indigna. Debe desprenderse de los objetos terrestres si ejercen alguna acción sobre él. ¿Es esto un ideal imposible? Yo no hago más que enunciar la ley que los Grandes Seres han enunciado antes. Mis palabras solo son un débil eco de las suyas. La ley nos ha dado este modelo. ¿Quién se atreverá a modificarlo? Si el mismo Shri Krishna ha proclamado este ideal, como el Dharma del Brahman, es que tal debe ser la ley de su desenvolvimiento: y el objeto de este es la liberación. La liberación le espera, pero solamente si él manifiesta las cualidades que debe haber adquirido y si se conforma al modelo sublime que es su Dharma. Solo con estas condiciones tiene derecho al nombre de Brahman. El ideal es tan bello, que todos los hombres serios y reflexivos aspiran a él. Pero la sabiduría interviene y dice: “Si, él te pertenecerá, pero es preciso ganarlo. Es preciso crecer y trabajar. Este ideal es verdaderamente para tí, pero no antes de que hayas pagado su precio”. Es importante comprender para nuestro propio crecimiento y para el de las naciones, que esta distinción entre los Dharmas depende del grado de evolución y de saber reconocer nuestro propio Dharma en los trazos distintivos que encontramos en nuestra naturaleza. Si presentamos a un alma que no está preparada, un ideal tan elevado que no se sienta conmovida, impedimos su evolución. Si le presentáis a un hombre vulgar el ideal de un Brahman, le ofreceréis un ideal imposible de perseguir y por consiguiente, no hará nada. Si dirigís a un hombre palabras que no están a su alcance, creerá que no tenéis razón, porque le impulsáis a hacer algo de que no es capaz. Vuestra locura le ha presentado móviles que no le atañen. Eran más sabios los maestros de antaño, que daban a los niños golosinas y después lecciones más avanzadas. Nosotros, en nuestra habilidad, hacemos valer a los ojos del más abyecto pecador, móviles que corresponden a un gran santo y así, en lugar de ayudar su evolución, la retardamos. Colocad vuestro propio ideal tan alto como sea posible, pero no lo impongáis a vuestro hermano, pues la ley de su crecimiento puede ser enteramente diferente de la vuestra. Aprended la tolerancia que ayuda a cada hombre a hacer, donde quiera que esté, lo que para él es bueno hacer y lo que su naturaleza le impulsa a realizar. Dejándolo en su sitio, ayudadlo. Aprended esta tolerancia, que no siente alejamiento por nadie, ni aún por los pecadores, que ve una divinidad trabajando en cada hombre y está cerca de el para ayudarle. En vez de permanecer apartado a causa de un pique espiritual y de predicar a este hombre una doctrina de renunciamiento que es superior a él, haced, para instruir su joven alma, que su egoísmo superior sirva para destruir su egoísmo inferior. No digáis al hombre vulgar que si no es trabajador traiciona su ideal. Decidle más bien: He aquí vuestra mujer a quien amáis y se muere de hambre. Trabajad para mantenerla, al hacer, valer este móvil, seguramente egoísta, haréis más por el avance de este hombre, que disertando ante él sobre Brahman, lo no condicionado y lo inmanifestado. Aprended el significado del Dharrna y podréis ser útiles al mundo. Yo no quiero rebajar en una línea vuestro propio ideal. No sabrías, picar muy alto. El solo hecho de que podáis concebido os permitirá alcanzarlo,
pero no por eso ha de ser el ideal de vuestro hermano menos desarrollado y más joven. Tomad por objetivo aquello que podáis imaginar de más sublime en el pensamiento y en el amor; pero al tomar este objetivo tened en cuenta los medios, lo mismo que el fin, vuestras fuerzas y vuestras aspiraciones. Si éstas son elevadas, serán para vuestra próxima existencia los gérmenes de nuevas facultades. Manteniendo siempre un ideal elevado, os aproximas a él y lo que hoy deseáis con ardor, lo seréis en lo porvenir. Pero es necesario tener la tolerancia del que sabe y la paciencia que es divina. Todo lo que está en su lugar está en buen lugar. A medida que la naturaleza superior se desenvuelve, va siendo posible atraer cualidades tales como la abnegación, la pureza, la devoción absoluta y la voluntad fuertemente dirigida hacia Dios.. Este es el ideal por realizar para los hombres más avanzados. Elevémonos gradualmente hacia ti, no sea que faltemos completamente a nuestro fin.
[1] El estudiante debería tratar de deducir todas las aplicaciones de este principio fundamental, lo que le serviría para fijar sus ideas.
Dharma “Filosofia De La Conducta”, de Annie Besant
